A fost Olaf al II-lea un sfânt?

În acest articol voi discuta despre statutul de sfânt și popularitatea lui Olaf al II-lea după moartea sa, întrucât sursele arată că persoana istorică nu a fost atât de prolifică nici pe plan politic, nici pe cel religios, pe măsura imaginii construite în jurul său. Ipoteza din ziua de astăzi a atribuit această discrepanță încercării formării unui simbol atât politic cât și religios pentru coagularea regatului Norvegiei.

Scurt istoric

Olav-II

Statutul canonic al lui Olaf al II-lea

Olaf II Haraldsson (995 – 29 iulie 1030), cunoscut apoi la catolici și la protestanți sub numele de Sfântul Olaf, a fost rege al Norvegiei între anii 1015 și 1028. A primit post-mortem titlul de Rex Perpetuus Norvigiae (Eternul Rege al Norvegiei), și de asemenea, tot post-mortem, a fost canonizat de către episcopul Grimkell la un an de la moartea sa.

Istoricii contemporani dezvăluie latura brutală și violentă a acestui personaj, criticând în același timp istoricii din trecut pentru ignorarea acestei laturi a personalității sale. Probabil această ignorare are de-a face cu importanța imaginii lui Olaf chiar și în zilele noastre.

Cea mai timpurie sursă care îl menționează este Glælognskviða (Poemul Mării Calme) compus de către poetul islandez Þórarinn loftunga unde îl slăvește pe Olaf și descrie unele miracole atribuite lui. Alte surse sunt Ágrip af Nóregskonungasögum (1190), Historia Norwegiae (1160 – 1175) și un text latin denumit Historia de Antiquitate Regum Norwagiensium (circa 1180). De asemenea, în Islanda începutului de secol XIII există diferite scrieri în care regele apare menționat, inclusiv în celebrele scrieri ale lui Snorri Sturluson.

Nu voi face o prezentare exhaustivă a evenimentelor istorice din jurul lui Olaf, dar este importantă de menționat călătoria sa din 1014 la ducele Richard al II-lea al Normandiei, unde s-a creștinat. În anul următor, datorită relațiilor sale și a cinci conducători norvegieni, a ocupat tronul Norvegiei și a încercat să unească și să închege Norvegia. Catalizatorul principal a fost aderarea la religia creștină, care pe de-o parte îi permitea un control mai centralizat asupra zonelor mai izolate, și pe de altă parte menținea relațiilor externe cu restul țărilor creștine.

Un alt lucru esențial care reiese din datele istorice este discrepanța aceasta dintre (1) conducătorul mediocru care a ajuns la putere prin relații și care a fost înlăturat cu ușurință, încercarea de creștinare prin forță a ținuturilor norvegiene interioare și în ultimă instanță înfrângerea și moartea acestuia de mâna propriului popor în bătălia de la Stiklestad și (2) legendele țesute în jurul lui și în rațiunea cărora Olaf al II-lea a fost canonizat.

Olaf, păgân până la moarte?

În mod tradițional, Olaf este privit ca cel care a creștinat Norvegia. Sursele istorice contrazic acest lucru, întrucât legile ecleziastice și instituțiile bisericești nu au fost introduse până în 1100, mult după moartea acestuia.

De asemenea, și creștinătatea lui Olaf este pusă la îndoială, mai ales dacă luăm în considerare multitudinea de regi scandinavi care au folosit strategia de a se „creștina” din rațiuni politice, pentru a stabili legături cu țările creștine din sud și de a imita modelul monarhic al țărilor creștine. Versurile skaldice atribuite lui nu arată nicidecum vreo apartenență la creștinism, ba din contră, acestea sunt pline de referințe păgâne. În plus, Olaf era poligam, care desigur, este un obicei străin creștinismului.

În cartea The Conversion of Scandinavia scrisă de Anders Winroth se menționează că procesul de creștinare a fost gradual, de la generație la generație, renunțându-se treptat la obiceiurile păgâne, care totuși, au fost înglobate sub o formă sau alta în noua credință.

Concluzii

Așadar, răspunsul la întrebarea „Olaf, păgân până la moarte?” trebuie să fie afirmativ. Personajul istoric a fost un om politic care a utilizat diverse instrumente pentru a acapara și a menține puterea, asemănător de ce nu, cu ceea ce a realizat Împăratul Constantin cu mai multe secole în urmă.

Abili au fost și cei care au construit mituri în jurul acestui personaj, transformând un conducător brutal și mediocru într-un fel de Isus mai mic al Scandinaviei.

Faptul că Insulele Feroe își sărbătoresc ziua națională pe 29 iulie în ideea celebrării lui Olaf este dovada „profesionalismului” celor care au țesut legendele din jurul acestui rege norvegian.

Referințe

Karen Larsen, A History of Norway (Princeton University Press: Princeton, 1948

Winroth, Anders. The Conversion of Scandinavia. New Haven: Yale University Press, 2012.

Dezvoltare personalaIstorieReligie
A fost Olaf al II-lea un sfânt? În acest articol voi discuta despre statutul de sfânt și popularitatea lui Olaf al II-lea după moartea sa, întrucât sursele arată că persoana istorică nu a fost atât de prolifică nici pe plan politic, nici pe cel religios, pe măsura imaginii construite în...